Din păcate ieri n-am mai apucat să scriu la acest jurnal din cauză că mi s-a terminat bateria. Dar nu-i nimic, recuperez acum.
M-am trezit devreme și m-am bucurat de vremea minunată ce se arăta de la geam. M-am îmbrăcat repede, am luat o înghițitură de cereale cu stafide, aparatul la gât, trepiedul în rucsăcel și ... p-aci ți-i calea!
Am urcat încet către punctul de belvedere (zona dreapta sus a amfiteatrului în care se află Namche). Pe drum am întâlnit cSrărăuși care duceau câte 7-8 scărițe pentru expediții de pe Everest.
Ajunsă la locul meu preferat, m-am bucurat de panorama ce mi se arăta: Tawche, Nuptse - cu creasta lui, Everest - mereu "fumând", Lhotse, Ama Dablam, Thamserku. Era liniște în jur, aș fi putut sta toată ziua pe băncuță, ascultând păsărelele ciripind voioase în pădurea de brazi și pini din fața mea. Am văzut și două păsări de pradă planând prin apropiere; erau prea rapide pentru a le fotografia.
Aș mai fi urcat pe un dâmbuleț pentru a evita tot felul de clădiri să intre în poze, dar semnul de interzis și prezența soldaților de la postul din apropiere m-au făcut să renunț.
M-am întors fericită că am revăzut acest colțișor de lume. Era și momentul; tot mai mulți turiști își făceau apariția.
De câteva zile deja, cabanierul îmi recomandase o plimbare la micuțul heliodrom (stânga sus a amfiteatrului, puțin mai sus de mănăstire). M-am gândit că acum ar fi momentul, nu mai cobor la cabană, ci îmi continui drumul până acolo. Am trecut de micul spital, pe care am avut ocazia de a-l vizita cu câteva zile în urmă, apoi pe lângă peretele de lângă mănăstire, plin cu "cilindri cu rugăciuni", pe care oamenii îi învârt când trec pe lângă ei.
Am întâlnit oameni cărând câte trei pietre fiecare; le lăsau mai jos pe potecă, apoi se întorceau din nou, undeva mai sus. Citisem undeva că pe acest drum există o carieră de piatră (drumul către Khunde - satul în care se construise prima școală și primul spital din zonă din fundația lui Edmund Hillary). Deci se explica de unde veneau pietrele.
Heliodromul nu impresiona prin nimic; însă peisajul - cu atât mai mult. În spate se înălța Kumbi - Ila, un vârf sfânt, pe care nimeni nu are voie să urce. În față - Khunde, vârful care se vede și din geamul camerei. În stânga - Thamserku și, din spatele lui se vedea Ama-Dablam. În dreapta, valea ducea către satul Khunde, pe unde trec alte trasee de drumeție.
La întoarcere am admirat pietrele "Mani" , înscrise cu rugăciuni tibetane, unele cioplite, altele vopsite în alb, sau multicolore.
Am preferat drumul mai lung, de-a lungul părții de sus a amfiteatrului, pentru a evita "scările ucigașe", cum le numesc eu, care duc prin sat.
Ajunsă la cabană cu o foame de lup, m-am alăturat lui Eddie, care acum se simte mult mai bine, la un mic dejun bine-meritat.
0 comments:
Post a Comment