Posted by
Wanda + Eugen on Tuesday, 24 April 2012
at
12:00
Atât a fost, s-a terminat. Azi ne întoarcem acasă. Cu toate problemele pe care le-am avut, când am fost întrebați dacă am mai veni aici am răspuns cu toții că da. Probabil că vom reveni.
Până la data următoare, Namaste Nepal!
O ultimă surpriză plăcută: la zborul de întoarcere către Delhi, am avut locurile alocate pe partea dreaptă a avionului, vremea era frumoasă și am văzut foarte frumos partea de vest a munților Himalaya. Pozele făcute în timpul zborului sunt aici:
În ciuda informațiilor de la linia aeriană pe care am folosit-o, Jet Airways, cum că nu este posibil să predăm bagajele cu destinația finală Londra, ci că se poate doar până la Delhi unde va trebui noi să le scoatem, în realitate, când am ajuns la predări bagaje, am întrebat totuși dacă ar fi posibil și ni s-a spus că desigur că se poate. Așa ca am predat bagajele și am putut să evităm controlul de pașapoarte la Delhi. La zborul din Delhi, după ce deja eram în avion, a venit un angajat al aeroportului și mi-a cerut să vin cu el sa identific bagajele. Am ieșit din avion și din 'tunelul' de acces către avion a trebuit să arăt care dintre bagajele aliniate într-un cărucior, la sol, sunt ale noastre. Măcar eram și noi mai liniștiți că sunt și bagajele pe avion.
În aceste condiții, transferul prin Delhi a fost chiar plăcut, fără grabă, liniștit. Am găsit un magazin unde doi instrumentiști, unul la sitar și celălalt la tobe mici, cântau muzică tradițională indiană; era și un mic bazin unde puteai să te intri descălțat, era și masaj pentru cei care doreau. O oază de liniște, bine că nu am uitat de noi acolo!
Posted by
Wanda + Eugen on Monday, 23 April 2012
at
11:00
După micul dejun am ieșit la o plimbare către Swayambunath Stupa, un complex religious antic pe vârful unui deal la vest de Kathmandu. I se mai zice templul cu maimuțe deoarece e populat de maimuțe considerate sacre. Nu am numărat, dar se zice că sunt 365 de trepte pe drumul care duce la vârf.
Inspirați de filmul fără comentariu Baraka (merită văzut) am pornit devreme (~ 5:30) către renumita piață Durbar Square din Kathmandu să prindem primele raze de soare și liniștea de dimineață. Din păcate la 6 dimineața era deja prea târziu pentru a mai avea liniște, totuși am făcut poze la răsărit observând activitățile de dimineață din piață.
Posted by
Wanda + Eugen on Saturday, 21 April 2012
at
11:48
Azi dimineață am ieșit până la aeroport să filmăm și fotografiem avioane. Într-un documentar, aeroportul acesta a fost clasat ca cel mai periculos din lume. Dealtfel, cabana noastră e foarte aproape de pistă, de la geamul nostru se văd avioanele aterizând și decolând, iar cabanierul pare a avea ceva rol important la aeroport. Organizează bilete și schimbări de ore de plecare, are stație de radio în sala de mese, conectată la turnul de control de la aeroport; noi aici așteptăm cursa noastră că el ne spune când a plecat din Katmandu, fiindcă se aude la radio.
Mâine sperăm să plecăm cu cursa de ora 7 dimineața, trebuie să luăm micul dejun la 5:30 ca să fim la aeroport la 6:00.
În filmul de mai jos se vede o aterizare mai dificilă a unui avion de marfă, probabil era cam greu (SitaAir 9N-AHA).
Nici decolarea nu a fost chiar perfectă, a cam depășit punctul optim de decolare!
O aterizare ceva mai bună în filmarea următoare (Agni Air 9N-AIE)
Ne-am trezit devreme, am împachetat repede și, după micul dejun ne-am făcut pozele pe care am dorit să le refacem atât de mult, după 14 ani. Când să ne luăm rămas bun de la cabanier (cu care ne împrietenisem de când stăteam la cabană), acesta ne-a făcut surpriza de a ne oferi "kata", niște eșarfe albe, de mătase, care se oferă (de către budhiști) în semn de respect, sau pentru a aduce noroc. Am fost plăcut impresionați, și, după ce ne-am mai pozat și cu cabanierul, am pornit-o în jos.
Era o zi frumoasă, însorită și foarte plăcută. Ne simțeam cu toții foarte bine și eram bine-dispuși. Ne-am oprit deseori să facem poze; am ajuns și la punctul de unde se vede Everest destul de devreme, înainte de a fi acoperit de nori.
Am luat prânzul la Monjo (mâncarea tradițională nepaleză - daal bhat - mâncare de linte cu orez și curry de legume), după care ne-am continuat drumul către Phakding. Am ajuns pe la 4:30 și ne-am cazat la aceeași cabană ca la ducere - Tibetan Guesthouse. Ne-am culcat devreme, ca să ne putem trezi devreme.
Posted by
Wanda + Eugen on Wednesday, 18 April 2012
at
16:20
14 April 2012 Namche Bazaar la Dole
După ce am părăsit pe Wanda și Eddie în frumușelul târg Namche Bazaar pe data de 14 aprilie, noi - adică ghidul și cu mine - am plecat cam târziu pe la 9:10, după ce ne-am asigurat că se simțeau mai bine.
Am ajuns la Kyumjuma ( 3600m) la 10:10, un timp destul de bun de la Namche; acolo am băut un ceai și am plecat mai departe la 10:30. Aici drumurile se despărțeau, drumul de Tengboche continua în jos, iar drumul nostru începea să urce către pasul Mong La. Vremea la ora aceasta începuse să se înnoreze așa încât pe când am ajuns la pasul Mong La (3975m) vizibilitatea nu era prea grozavă. Singurul lucru interesant pe care l-am văzut acolo a fost un vultur zburând in cercuri deasupra pasului. Din cauza vremii nu ne-am oprit, ci am început imediat coborâșul către Phortse Thanga la 3670m, pe partea cealaltă a pasului. Coborâșul era destul de abrupt pe partea acesta, cu serpentine strânse, și un timp am fost blocați în spatele unui grup de yaci până am luat-o pe o scurtătură ca să îi depășim.
Am ajuns la Phortse Thanga la 12:30 și am mâncat prânzul acolo. Știam că ne va trebui energia de la prânz pentru că ne aștepta un urcuș pânâ la 4080m, la Dole, unde ne-am gândit să înnoptăm. Din păcate, pe această porțiune undeva s-a stricat și încărcătorul solar pe care mă bazam să înregistrez traseul pe GPS. S-a stricat regulatorul de tensiune; ăsta e al doilea care s-a stricat de când l-am cumpărat; mi-am pierdut de tot încrederea în el.
După prânz am început să urcăm printr-o pădure foarte frumoasă de rododendroni și ceva copaci ce arătau ca și mestecenii dar cu coaja roșie.
Din păcate vegetația anul acesta era întârziată cu cel puțin o lună așa încât rododendronii nu erau înfloriți.
Am ajuns la Dole la ora 15:00 și am stat la cabana Yeti Lodge, unde am mâncat un Dhal Bhat (mâncarea națională nepaleză) foarte bun. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun pe Wanda și am aflat ca Eddie se simțea ceva mai bine. În cabană mai era un grup din Germania, am intrat în vorbă cu vecinul de "bancă" numai ca să aflu că era din Reșița, plecați din 1991. Ce mică e lumea. Ghidul lor era nepalez, dar vorbea germana destul de bine. Grupul era destul de mare și dominau toată sala de mese cu discuțile lor, la început cu comanda de cină și cu calculul costului pentru fiecare membru (surprinzător de ineficient), apoi ghidul lor s-a apucat să povestească legenda lui Ganesh cu lux de amănunte. Având în vedere că ghidul nostru e budhist, povestea lui Ganesh chiar că nu îl încălzea cu nimic, mai ales ca minoritatea hindusă din capitală îi domină și cam oprimă pe budhiști. La faza asta noi ne-am hotărât să ne culcăm, mai ales că ne-am gandit să le tragem clapa la grup și să luăm micul dejun înaintea grupului să apucăm să plecăm la oră normală. Ei vroiau micul dejun la 7:30 și după cât de greu se mișcau cu cina ne era frică că nu mai apucam să plecăm niciodată. Cabanierul participase în expediții între 1953 și 1970, avea două vitrine pline cu amintiri din acea perioadă, poze cu Edmund Hilary, echipament din acele vremuri, foarte rudimentar - totul foarte fascinant. Cabanierul a făcut foc în sala de mese și era tare plăcut, de fapt era cam cald, vreo 27 grade! Când ne-am uitat afară am văzut că a nins și că s-a depus un cm de zăpada. Desigur camerele nu sunt încălzite așa încât temperatura era ca afară, adica vreo -3, -4 grade. Ne-am înfofolit bine și ne-am culcat.
15 April 2012 Dole la Machermo/Phanga
Am dormit destul de bine, din păcate unii turiști mai trânteau ușile noaptea de parcă aveau bolovan la casă și ne-au mai trezit. Pereții sunt deosebit de subțiri, o foaie de placaj, așa încât se auzea orice zgomot. Am mâncat micul dejun la 6:30 după ce ne-am împachetat bagajele și am plecat la 7:00 din cabană. Am decis să nu luăm un porter cu noi, Ratna (ghidul) s-a oferit să îmi ducă sacul de dormit și pufoaica, iar eu duceam restul. Majoritatea greutății era echipamentul foto și apa - am redus restul la minim- nu aveam decât un rucsac de tură de 25 litri.
Trezitul devreme urma să devină rutina noastră din zilele următoare dimineți, deși friguroase tare, erau așa de frumoase, aerul deosebit de curat și claritatea atmosferei deosebită. În plus, poteciile erau mult mai puțin ocupate, de cele mai multe ori eram primii pe potecă. În dimineața aceea ne-am dat seama că eram primii pentru ca pașii nostri erau singurii vizibili pe zăpada proaspăt căzută. Cărarea începea cu un urcuș abrupt către următoarea coamă, dar odată ce am ajuns sus am fost răsplătiți cu vârfurile Cho Oyu și Gatungkhang: ambele vârfuri deosebit de mărețe si fantastice. În urma noastră se vedeau Vf. Kusum Kangaru, Thamserku și Kantenga. Peisaje care îți iau răsuflarea !
Apoi am trecut pe la un mic sătuc numit Lhafarma - părea părăsit - singurul lucru remarcant despre acest loc era că era ultimul loc de unde mai mergeau telefoanele mobile. Pe drumul către tabăra de bază Everest este acoperire completă, dar pe valea Gokyo unde eram noi nu sunt relee de telefonie mobilă și de unde ne aflam acum mai prindeam semnal de la releul Tengboche de pe valea cealaltă. La 8:10 am ajuns la Luza, 4360m, unde ne-am decis să bem un ceai să ne mai încălzim puțin. Am rămas până la urmă 30 minute pe terasă încălzindu-ne la soare și admirând vârfurile din zonă, dar și observând că norii începau deja să invăluie puțin vârfurile. Atunci ne-am dat seama că trebuie să beneficiem la maxim de primele ore de dimineață pană nu se strâng norii. Am ajuns la Machermo la 9:30, locul recomandat de sfârșit de etapă la 4470m altitudine si ne-am așezat să admirăm timp de 45 minute Cho Lhatse I și II cu norii învăluind vârfurile. Din moment ce era așa devreme ne-am gandit să mai mergem puțin până în valea următoare care se afla cam la aceeași înălțime, un cătun numit Phanga (4480m) cu o singură cabană unde am ajuns la ora 11:00. Nu puteam merge mai departe deoarece poteca incepea să urce de aici și am fi depășit diferența de înălțime maximă recomandată de 300-400m între locurile de popas de noapte.
A început să ningă din nou pe la ora 14:00 și bătea un vânt puternic. Nu e decât o singură cabană la Phanga cu cabanierul și băiatul de 14 ani acasă în vacanță să îl ajute. Desigur la înălțimea aceasta nu mai sunt copaci și lemne nu mai sunt. Sala de mese avea o sobă în care cabanierul nu putea să ardă decât bălegar de yak, dar și ăsta era cam puțin așa că ne-a spus că focul îl aprinde numai la ora 5. Era un frig de nu mai știam de noi, pe lângă noi nu erau decât doi alți turiști din Australia, care în loc să zboare la Lukla au venit pe jos de la Jiri, ceea ce adaugă 7 zile la drumul lor și ceea ce îi făcea mai experimentați. Am intrat puțin în vorbă, s-au arătat interesați de vremurile comuniste din România, dar invarabil discuția se întorcea la frigul cumplit. De aici nu am putut sa sun pe Wanda, omul nu avea telefon, nu avea nici curent. Ca să mai treacă timpul ne-am decis cu toții să tragem un pui de somn. Ușor de zis, mai greu de realizat. Mi-am pus pe mine toate hainele care le aveam la mine, subpantaloni, pantaloni groși, tricou de corp, tricou, pulover, geaca de puf, sac de puf și așa am reușit să dorm vreo 3 ore pană ceva înainte de 5. Abia așteptam să se facă focul, dar am ramas dezamăgiți ca nu prea făcea față. Am mâncat ceva cartofi cu legume la recomandarea australienilor (asta au mâncat ei la prânz), dar cartofii erau cam nefierți așa că nici acolo nu am avut prea mult succes. Ne-am culcat gândindu-ne la traseul de ziua următoare. Urma să ajungem la Gokyo, trecând pe la lacurile Gokyo. M-am trezit pe la miezul nopții și am văzut stele, însemna că se înseninase.
Eu am ieșit primul dimineața, mi-am dat seama de asta din cauză ca apa folosită pentru WC înghețase în butoi. A trebuit s-o lovesc puternic de trei ori cu un vas metalic să sparg gheața de mai mult de un cm de pe suprafața butoiului unde era ținută. Am estimat temperatura la -7 grade, desigur era la fel afară cât și înăuntru, fiindcă nu era încalzire.
16 April 2012 Phanga la Gokyo
Am luat micul dejun la 6:30 împachetați și gata de plecare; am măncat doua pâini tibetane cu ochiuri, din păcate era prea mult zahăr în aluat, așa că nu erau grozave.
Am plecat la 7:00 cu nerăbdare, din nou o vreme superbă, vizibilitate perfectă, foarte frig și fără nici un nor pe cer. Îmediat la ieșirea din Phanga am trecut printr-o "poartă" facută dintr-un șirag de stegulețe de rugaciune înscrise cu rugaciunea tibetană "Om Mani Padme Hum" o rugăciune imposibil de tradus în orice limbă vestică, se zice că este o sinteză a întregii filosofii budhiste. Poarta respectivă se zice că oprește spiritele rele care ne însoțesc să treacă către munți sacrii. Urcând pe vale în sus am întâlnit un izvor puternic care era împodobit cu steaguri și eșarfe de rugaciune, un semn de respect pentru resursele naturale, în special apa.
Am ajuns la primul lac la ora 8:00, e cel mai mic dintre cele 3, doar 1.4 hectare si adâncimea maximă de 1m situat la înălțimea de 4710m. Ceea ce era interesant aici era ca erau sute de "momâi", dar explicația lor era că sunt căsuțe pentru sprite. Tibetanii cred că după moarte sufletele bântuie libere și au și ele nevoie de locuri unde să se odihnească si să se refugieze. De accea construiesc aceste căsuțe. Un loc cu un farmec deosebit, așa de pașnic și liniștit mai ales că eram singurii călatori la ora aceea.
La lacul al doilea am ajuns la ora 9:00, acesta e mult mai mare, are 17 hectare și se află la 4721m altitudine. Lacul era aproape în întregime înghețat, colțul care nu era înghețat era ocupat de două rațe sălbatice, cu un colorit bej-gălbui. Liniștea era deplină, întreruptă însă, din când în când, de un zgomot înăbușit a cărui origine ne-a pus pe gânduri pentru un timp, până când ne-am dat seama ca era gheața care se spărgea, probabil sub acțiunea soarelui. Deosebit de impresionant.
Am ajuns la al treilea lac, lacul Gokyo care se mai numește și Dudh Pokhari (lacul de lapte) la ora 10:00. Și acesta era in mare parte înghețat și era mult mai mare decăt primele două; are 43 hectare și este situat la 4740m altitudine. Localitatea Gokyo se află pe malul acestui lac, puțin mai sus, la 4800m. Noi am stat la cabana Gokyo Resort. De îndată ce am ajuns am găsit un telefon satelit al cabanei de unde puteam să sun și am vorbit puțin cu Wanda și am aflat că Eddie era mult mai bine. Am luat prânzul și apoi am plecat într-o plimbare de două ore să vedem ghețarul Gokyo de pe creasta din spatele cabanei. Ghețarul este aproape în întregime acoperit de morene, abia se mai distinge gheața de dedesupt. În locurile unde se vede gheața se poate vedea că stratul de gheață e foarte gros, zeci de metri, însă cu ~15 ani în urmă înalțimea ghețarului era cu cel puțin 50m mai mare, desigur un semn al schimbărilor climatice. Și mai interesant era că în cele două ore căt am stat să admirăm măreția ghețarului, limba de pământ pe care stăteam noi a suferit trei căderi de pietre destul de semnificative, eroziunea acestei margini a ghețarului era fantastic de rapidă.
Cabana era plină, sala de mese avea cel puțin 65 de turiști și obiceiurile locale dictau ca localnicii, adică ghizii și cărăușii nu luau masa decât după ce turiștii terminau de mâncat. Cu o singurâ ospătară tare obosită și un sistem ineficient de comenzi, ghidul nostru nu a apucat să mănânce decât la 9 seara. Aduce aminte de rasism și apartheid, dar se pare că era și mai rău pe vremuri, nepalezii nici nu puteau să mănânce în aceeași sală de mese cu turiștii până nu demult, se pare ca progresul în societatea nepaleză e cam încet. Aveam de gând să plecăm devreme a doua zi, pe la 5 dimineața așa că întârzierea asta m-a iritat și mai mult.
17 Apri 2012 - "Ziua cea mare"
Ne-am trezit la 4:50 cu bagajele făcute pentru urcuș. N-am prea dormit bine - nu-mi ajungea aerul, parcă mereu mă sufocam. La înălțimea asta aerul rarefiat începe să-și facă efectul! Am decis să luăm doar un singur rucsac, al ghidului, am pus ceva apă, niște biscuiți și ceva ciocolată pentru energie. Am luat și lanternele deși nu le-am folosit decât 5 minute pâna am trecut apa pe pietre apoi lumina ambianta era suficientă. Am plecat până la urmă la 5:10 și mi-am dat seama imediat că va fi mai greu decât m-am gândit. Fiecare pas necesită efort suplimentar la această înălțime și aer suplimentar care parcă nu există aici. Singura consolare era faptul că nu eram noi (sau cel puțin eu) singurii care ne chinuiam așa, am depășit un grup destul de mare din Germania si unul din Anglia, care și ei mergeau și mai încet. Cu cât mergeam mai sus cu atât mai greu era de extras oxigenul din aer. Ciocolata si biscuiții desigur nu ajută la nimic pentru că nu de energie e nevoie ci de aer! Am început să visez la o butelie de oxigen...
Am făcut destul de multe poze pe parcurs, dar nu mă prea puteam concentra la compoziție, abia având suficient aer pentru a mă mișca și apoi și din cauza mănușilor pe care nu vroiam să le dau jos. Până la urmă am urcat cei 580m diferență de nivel în 2 ore și 35 minute, am ajuns la vârf la 5380m altitudine, fiind al treilea grup ajuns acolo, la 7:45. Am cumpărat încă din Katmandu niște stegulețe de rugăciuni, despre care se spune că trimit rugăciuni ori de câte ori le flutură vântul și le-am întins alături de cele existente în memoria rudelor noastre care nu mai sunt cu noi și am păstrat un moment de reculegere în amintirea lor.
Am făcut multe poze până nu se aglomera prea mult pe vârf, se vedeau frumos vârfurile Everest, Lhotse, Nuptse, Cho-Oyu, Gathungkhang, Pumo Ri, Makalu, Cho Lhatse, Peak 38, Kantenga, Tamserku, Kusum Kangaru, Ama Dablam, Henjola, Nirekha, Nangpai Gotaya, două trecători Cho La și Renjo La și desigur lacurile Gokyo și ghețarul omonim.
Nu mă mai săturam de priveliște, dar mai aveam de coborât în ziua aceea până la Dole așa că, cu părere de rău, la 8:53 am început coborâșul. Coborârea a durat doar 50 minute până la Gokyo unde am luat micul dejun, am mâncat niște omletă cu chapatti și o grămadă de ceai de lămâie.
Am plecat la 10:45, am ajuns la Machermo la 12:25, dar ne-am decis să mai mergem puțin până la Luza unde am mâncat prânzul și am așteptat să se încarce telefonul să pot continua cu inregistrarea traseului. Am plecat la 14:15 și am ajuns la Dole la 15:15. La cabană mai erau doi italieni, o pereche, care și ei veneau de la Gokyo, dar care nu au urcat pe vârf pentru că soțul avea o bronșită urâtă și nu prea putea respira. Italienii nu vorbeau engleza, ghidul lor nu vorbea italiana, mai era un indian care ținea în ruptul capului să plece la 6 dimineața, deși micul dejun se servea doar de la 6:30. A ieșit pâna la urmă o seară nostimă cu traduceri complexe in patru limbi, dar grupul și așa s-a unit de dragostea comună de munte. Am povestit despre cartea lui Jon Krakauer "În aerul rarefiat" despre tragedia din 1996, când 8 au murit in doar 2 zile, apoi despre Edmund Hilary și Reinhold Messner și vrute și nevrute de care nu-mi mai amintesc. Sobele astea cu lemne o fi ele bune la căldură, dar monoxidul de carbon emanat te cam face să te simți de parcă ești beat.
18 April 2012 Dole la Namche Bazaar
Se pare că indianul nostru a convins cabanierul să deschidă bucătăria mai devreme așa că ne-am inființat și noi mai devreme la sala de mese, am mâncat rapid micul dejun și am plecat la 6:35 pornind in jos către Phortse Tanga la 3600m. Plecarea asta așa de devreme are avantajele ei, am vazut 3 căprioare deosebit de rare numite "Musk deer", specie protejată in Nepal și am reușit să le și fotografiez.
Apoi în același loc am văzut și pasărea națională a Nepalului, din familia fazanului, masculul e deosebit de frumos colorat, se numește Lophophorus.
Gata cu distracția, mai aveam de trecut peste pasul Mong La, 3975m urcușul din vale de la Phortse Tanga e tare abrupt și ne-a luat de la 8:00 până la 9:10. Vârful Ama Dablam se vedea foarte frumos, deși vizibilitatea nu era așa bună, mai ales în contra soarelui. Am început coborașul către Kyumjuma la 9:30 și am ajuns la Namche Bazaar la 11:30, puțin înainte de program și având nevoie disperată de un duș cald.
După micul dejun, ne-am gândit să profităm de dimineața însorită și să ne facem câteva poze pe terasa cabanei. După un timp, ne-am adus și reflectorul portabil pentru a ne ajuta la eliminarea umbrelor de pe față. În timp ce ne instalam "studioul" - surpriză mare - a venit Eugen! Pornise devreme de la Dole, la 6:35 și la 11:30 ajunse deja la cabană la Namche Bazaar.
Am abandonat totul (strâns toată aparatura) și ne-am pus pe povestit și admirat poze. Pe Eugen nu-l văzusem niciodată cu barbă de o săptămână!
Posted by
Wanda + Eugen on Tuesday, 17 April 2012
at
17:40
O nouă zi minunată! Cer senin și soare!
După micul dejun, cabanierul și familia se ocupau de treburile lor gospodărești pe terasă. Drăgălășenia fetiței m-a făcut să-mi iau aparatul și să-i fac câteva poze.
Apoi m-am gândit că ar fi momentul să vizitez puțin satul. Mi-am făcut curaj și am început coborârea pe scările "ucigașe". În jos nici nu era prea rău.
Unii lucrau la construcția unei case sau cabane și ciopleau cărămizi din piatră. Alții tăiau scânduri cu un ferăstrău uriaș.
Cele mai multe magazine sunt specializate pe echipament de drumeție și expediție. Există și magazine pentru mâncare, mai mult pentru turiști, cred, cu conserve de toate felurile, biscuiți, dulciuri, gemuri și alimente uscate.
Unii vând tricotaje de lână (de yak) făcute de mână, articole de piele întoarsă, diferite lucruri brodate.
Alții se ocupă de antichități tibetane, bijuterii, cărți de mâna a doua cu tematica Everest.
Restaurante, brutării și cafenele găsești la tot pasul. Am găsit și câteva "galerii de artă". Ba chiar și un loc de masaj.
După ce am cam văzut aproape tot "centrul", mi-am luat inima în dinți și am început încet urcușul înapoi la cabană. În sala de mese am reîntâlnit fețe cunoscute: un cuplu, pe care l-am întâlnit tot aici, cu vreo săptămână în urmă, când urcasem prima oară, tocmai se întorsese de la tabăra de bază a Everestului. Ne-au povestit tot felul, ne-au arătat pozele lor pe aparat și ne-am înțeles să păstrăm legătura. Ei se pregăteau să coboare în continuare.
După masa de prânz - surpriză! A sunat Eugen din apropiere de Dole. Azi urcase în creastă la Gokyo, iar acum cobora către Dole. Zicea că drumul de azi a fost foarte greu, dar el era bine. Abia așteptăm să ne revedem mâine cu bine!
Din păcate ieri n-am mai apucat să scriu la acest jurnal din cauză că mi s-a terminat bateria. Dar nu-i nimic, recuperez acum.
M-am trezit devreme și m-am bucurat de vremea minunată ce se arăta de la geam. M-am îmbrăcat repede, am luat o înghițitură de cereale cu stafide, aparatul la gât, trepiedul în rucsăcel și ... p-aci ți-i calea!
Am urcat încet către punctul de belvedere (zona dreapta sus a amfiteatrului în care se află Namche). Pe drum am întâlnit cSrărăuși care duceau câte 7-8 scărițe pentru expediții de pe Everest.
Ajunsă la locul meu preferat, m-am bucurat de panorama ce mi se arăta: Tawche, Nuptse - cu creasta lui, Everest - mereu "fumând", Lhotse, Ama Dablam, Thamserku. Era liniște în jur, aș fi putut sta toată ziua pe băncuță, ascultând păsărelele ciripind voioase în pădurea de brazi și pini din fața mea. Am văzut și două păsări de pradă planând prin apropiere; erau prea rapide pentru a le fotografia.
Aș mai fi urcat pe un dâmbuleț pentru a evita tot felul de clădiri să intre în poze, dar semnul de interzis și prezența soldaților de la postul din apropiere m-au făcut să renunț.
M-am întors fericită că am revăzut acest colțișor de lume. Era și momentul; tot mai mulți turiști își făceau apariția.
De câteva zile deja, cabanierul îmi recomandase o plimbare la micuțul heliodrom (stânga sus a amfiteatrului, puțin mai sus de mănăstire). M-am gândit că acum ar fi momentul, nu mai cobor la cabană, ci îmi continui drumul până acolo. Am trecut de micul spital, pe care am avut ocazia de a-l vizita cu câteva zile în urmă, apoi pe lângă peretele de lângă mănăstire, plin cu "cilindri cu rugăciuni", pe care oamenii îi învârt când trec pe lângă ei.
Am întâlnit oameni cărând câte trei pietre fiecare; le lăsau mai jos pe potecă, apoi se întorceau din nou, undeva mai sus. Citisem undeva că pe acest drum există o carieră de piatră (drumul către Khunde - satul în care se construise prima școală și primul spital din zonă din fundația lui Edmund Hillary). Deci se explica de unde veneau pietrele.
Heliodromul nu impresiona prin nimic; însă peisajul - cu atât mai mult. În spate se înălța Kumbi - Ila, un vârf sfânt, pe care nimeni nu are voie să urce. În față - Khunde, vârful care se vede și din geamul camerei. În stânga - Thamserku și, din spatele lui se vedea Ama-Dablam. În dreapta, valea ducea către satul Khunde, pe unde trec alte trasee de drumeție.
La întoarcere am admirat pietrele "Mani" , înscrise cu rugăciuni tibetane, unele cioplite, altele vopsite în alb, sau multicolore.
Am preferat drumul mai lung, de-a lungul părții de sus a amfiteatrului, pentru a evita "scările ucigașe", cum le numesc eu, care duc prin sat.
Ajunsă la cabană cu o foame de lup, m-am alăturat lui Eddie, care acum se simte mult mai bine, la un mic dejun bine-meritat.
Posted by
Wanda + Eugen on Sunday, 15 April 2012
at
09:07
După o seară ploioasă, azi ne-am trezit cu un cer senin și soare. Amândoi am dormit bine, am avut un somn odihnitor. Am luat micul dejun și m-am pregătit să ies puțin să mai fac niște poze prin apropiere.
Mănăstirea se vedea frumos în soare.
Elicopterele erau azi în plină activitate.
Am urcat cu mult elan până la punctul cel mai apropiat de belvedere. Era deja puțin trecut de ora 10 și deja se adunaseră ceva nori. Am fost puțin dezamăgită de platoul pe care am mai fost cu ani în urmă: acum s-a construit ceva post militar, tot felul de clădiri ala-ndala, garduri, stâlpi, coșuri de gunoi, etc. Așa că nu mai e ușor de găsit un loc de fotografiat fără obstacole. Se mai vedeau totuși vârfurile Ama-Dablam și Tamserku din când în când de după nori, mănăstirea de la Tengboche, pe lângă care am trecut, dar n-am avut energie s-o vizitez mai pe îndelete :(
La întoarcere am observat că în curtea școlii s-a reînceput activitatea. La început s-au întors copiii, apoi mai multe femei, îmbrăcate in haine tradiționale șerpașe.
